duminică, 7 martie 2010

Licoarea lu’ nea Buciumeagă


La alivenci, hop şi noi, la război… înapoi!

Cu nea Leuştean, paznicul de vânătoare de pe dealurile Ciuhoilului, m-am întâlnit întâmplător la un târg de vite.
Stăteam de vorbă cu nea Marin Buciumeagă, mare achizitor pe vremea acelei ORACA, azi geambaş de cai şi vite mari. Mă sfădeam cu el din pricina unui viţel, care, zicea el sus şi tare, din priviri îţi spunea câte kilograme are, plus-minus maxim două. Nea Leuştean s-a aplecat la urechea mea şi mi-a şoptit: „Nu te pune, domnule, cu ăsta, că pierzi… mare hoţ, abia aşteaptă să prindă în laţ pe unu’ ca mata ca să-şi ia pă degeaba micii şi pă puţin două beri.” Ei, chiar că voiam s-o mai văd şi pe asta! M-am prins la rămăşag şi am pornit-o, cu viţelul, către cântarul de la intrarea în obor.
- Cât ai zis că are? îl întreb numai ca să-ntăresc rămăşagul.
- Păi, nu mai mult de 165 de kile… zice nea Buciumeagă repede.
- Şi cel puţin…?
- Vreo 160… spune el hotărât, făcând cu ochiul proprietarului. Pe cât v-aţi înţeles? îl întrebă, ca şi când nu ar fi ştiut.
- Pe patru opt sute, zice proprietarul, da’ dânsul nu dă mai mult de patru juma’ că zice că nu are mai mult de o sută juma’, şi eu zic că-i mai mult
- Păi e bine cum zice domnul, preţ bun pentru amândoi, da’ micii îi dă domnul că pierde rămăşagul, nu-i aşa? Ne-am înţeles, zece, nu? Că de pierd, dau eu douăzeci…
- S-a făcut, zic şi încep să cred că voi pierde.
Urcăm viţelul pe cântar şi cantaragiul zice sec o sută şaizeci şi trei juma. Cine plăteşte taxa?
- Bineînţeles că eu.... şi scot una de zece mii.
- Băiete, leagă viţelul la căruţa mea, zice Buciumeagă mulţumit că a câştigat, şi hai la masă, să-ţi iei banii, iar domnu' să-şi achite datoria de onoare. Peste numa’ două halbe coane, că mai mult nu merge.
Am comandat grătaragiului câte zece mici de căciulă, inclusiv lui Leuştean, pe care nu l-am ascultat, aşa că am pierdut, mulţumit că am luat viţelul la sub 30 000 kilul.
La masă, din vorbă în vorbă, Buciumeagă îl întreabă pe Leuştean:
- S-au copt pădureţele şi coarna?
- Într-o s’tămână sunt numa’ bune. Tu pune şi pregăteşte putinica. Ai umflat-o?
Leuştean, văzându-mi privirea nedumerită, explică:
- În fiece an merg cu pezevenghiul ăsta şi culegem mere şi pere pădureţe, cam câte un săcotei, o traistă de coarne coapte bine şi una de măceşe. I le dau, iar peste 3 s’tămâni merg la el cu o sticlă, oricât de mare, cu apă; el merge în polatră şi îmi aduce sticla plină cu premerească, o licoare rozişoară şi acrişoară care-i tare bună de orice, de ficat, de stomac, de maţe, de plămâni… dar afurisitul nu vrea nici în ruptul capului să-mi dea şi mie reţeta.
- De ce, mă, să ţi-o dau, ca să nu mai găsesc eu pădureţe? şi se lăsă zâmbind ironic pe spătarul scaunului de plastic.
- Cum vine asta, nea Buciumeaga? întreb într-o doară, că doar Leuştean a zis tot ce trebuia.
- Păi, să vii mata până la mine, că tot trebuie să dai pielea ăluia legat de căruţa mea, că n-ai ce face cu ea şi am să-ţi dau premerească, că zilele astea dau drumu' la canea.
N-a fost nevoie să zică de două ori.
M-am şi dus cu pielea viţelului caldă încă la nea Buciumeaga. Mai fusesem cândva la el, în regimul trecut, l-am prins ascultând „Europa liberă”. I-am zis repede că şi eu ascult şi, să-ntăresc, i-am spus pe nume celui care vorbea. Aveam şi o sticlă mare de cola, cu apă. Când m-a văzut nea Buciumeagă a început să râdă în hohote.
- Cine a spus să vii cu apă? Iaca fântâna, colea, în colţu' casei, e plină…
- Aşa a zis nea Leuştean, că altfel nu dai… cum ziceai că-i spune?...
- Premerească… Leuştean ăsta este un zgârie-brânză de numa’… să nu-l văd că intră cu mâna goală în curtea mea i-am zis să vină cu sticla plină. Da' prostu’ nu s-a prins… el o aduce cu apă, ce, vinu' lui n-ar fi mers?
Dispare cu un cofer în magazie şi se întoarce cu el plin de o licoare roz de toată frumuseţea. Toarnă în pahare şi îşi cheamă femeia.
- Îl mai ştii pe domnu’? o întrebă întinzându-i un pahar plin de premerească. Hai noroc, zise Buciumeagă ridicând paharul fără să ciocnească şi luă câteva înghiţituri.
Am dus încet paharul la nas şi mi-a pătruns în nări un miros plăcut de poame şi de fân. Am luat o gură de licoare şi am plimbat-o spre cerul gurii, aşa cum fac degustătorii de vinuri. M-a plesnit o aromă de mere şi de pere pădureţe şi nu mai ştiu ce şi o mie de ace îmi înţepau gura, ca la şampanie. Am mestecat înainte să-nghit, de parcă ar fi rămas îmbucătură de fructe în urmă. Am mai luat o gură de premerească şi am început s-o plimb agale înainte să-nghit. Parcă aveam mai multe ace acum în gură… şi mai pătrunzătoare, plus toate fructele pădurii. Nea Buciumeagă privi complice către soaţă, apoi spre mine:
- Ei?...
- E tare, domnule! am zis şi am băut paharul până la fund. N-am apucat să-l pun jos, că nea Buciumeagă s-a şi repezit să-l umple la loc.
- Luaţi, că am o tocitorică de 30 de vedre, plină, şi abia i-am dat drumul. Marie, ia adu tu damigenica aia de-o vadră să i-o umplem domnului, aşa, ca pentru sufleţelul lui. Dar să-mi aduceţi vasul înapoi, ţin mult la el.
L-am întrebat din ce face băutura aceea, aşa bună şi răcoroasă:
- E taină… dar să ştii, domnule, că dacă te pui cu ea, te trage la şanţ!
Mă topeam de curiozitate ca zăpada primăvara. Să plec fără să aflu taina? Îmi făceam planuri cum să-l înduplec şi să mi-o dezvăluie, când, pe neaşteptate, în timp ce tanti Maria punea ceva bucate pe masă, nea Buciumeagă luă din dulapul din colţ o sticlă cu un lichid gălbui şi trei păhăruţe şi începu:
- Întâi, îţi trebuie o putină de douăzeci-treizeci de vedre din lemn de brad, cu capac, da' nu mai pui nimic altceva în ea. Când merele şi perele pădureţe se coc şi încep să dea în cafeniu, le culegi şi le pui în putină aşa cam câte un sac de 3 duble de fiecare şi câte o dublă de măceşe şi coarne şi o juma' de afine. Mai pui şi zece - cinsprezece gutui din cele sălbatice, că-s mai parfumate, mere creţeşti şi pere din cele moi. Pui apoi apa la nivel şi pui capacul închis bine. După trei s’tămâni umbli şi tragi la canea din licoare. Câtă licoare tragi, tot atâta apă pui, dar nu tragi mai mult de 3-4 kile pe zi şi tot aşa până la Crăciun. Te spală de toate relele, e mai bună decât dacă ai ţine post ca la carte, că eu nu prea pot ţine. Asta-i tot. Am învăţat-o şi eu de la un vâlcean când eram în război, numa’ că eu o fac mai bună, că pun pentru culoare măceşe şi coarne şi afine în loc de sfeclă roşie. Ia să vedem acuma, ştiţi din ce-i rachiul ăsta?
Închin în cinstea gazdelor şi gust licoarea gălbuie din păhăruţul dungat. Tare şi… cu un gust parcă… oleacă spre dulce-acrişor… Nu, nu ştiu, dar e ceva care merge tare bine.
- Rachiu de coarne şi cu ceva măceşe. E şi medicament, mai ales pentru maţe.
De atunci, de câte ori cumpăr câte un viţel pentru trebuinţele casei, îl sun pe nea Buciumeaga şi mergem în obor. Când îi duc pielea, iau şi o damigeană de o vadră, goală, că apă are el…şi o sticlă de un kil, să mi le umple pentru sufleţelul meu.

Un comentariu:

  1. ...cat suntem inca pe pace,eu iti spun bine-ai venit...si iti doresc succes si sanatate ca sa le faci pe toate.Restul...mai cumparam."Buna"reteta aia osanca pe care o pusesi prima.Glumim.Iar cu retele alea, da-le drumu' si nu te lasa rugat prea mult.Altfel,ele vor zacea fara rost intr'un caiet/carte.
    -Cu respect,nartip

    RăspundețiȘtergere