Dialoguri cu și despre Radu Anton Roman - fragment

Întâlnirea

Dragă prietene.
Prea puţin l-am cunoscut pe Radu Anton Roman.
Totuşi, destul întâlnirea cât să-mi schimbe viaţa.
Ştiind că ne-am cunoscut, acum destui mă întreabă cum era Radu.
Cine poate şti ce este în sufletul omului? Numai Dumnezeu ştie. Pot doar povesti că ne-am întâlnit, că am petrecut patru zile şi nopţile dintre ele la filmări şi taifas, că a reuşit să înhame la teleguţă nouă calul bătrân care eram şi sunt.
Iată, am scris o carte de bucate şi despre bucate, istorisiri scoase una câte una din trecute vieţi de păstori şi băciţe, domni domniţe,dar şi oameni simpli pe care nici nu-I bănuim căt de buni bucătari gastronomi sunt .
Aşa a fost să fie.
S-a întâmplat pur şi simplu. Urmăream emisiunile sale din Maramureş când i-a venit soţiei mele ideea să-i trimitem şi noi reţete domnului Radu - cum îi ziceau toţi, din vârful muntelui până-n mahalale şi din palatele noastre până-n ultima piaţă cu trei mese. Reţetele noastre culese de pe la stâni şi gospodării, buzoiene si nu numai, în peregrinările cu rucsacul în spate, veritabile explorări în care îmi târam când familia, când prietenii.
Deja de săptămâni dădeau pe post doar filmări din Maramureş şi Ardeal. N-om fi şi noi la fel de buni de dat pe sticlă? Nu avem şi noi tradiţii la fel de frumoase şi mâncăruri munteneşti la fel de gustoase? - întreba aprins, ea, o fiinţă ponderată, calmă… I-au sărit în ajutor generaţiile următoare de moştenitori… aşa că, încolţit, am pus osul la treabă şi am trimis câteva mostre din colecţia orânduită pe origini, teme, ingrediente, sezon…
Convins că mi-am făcut de lucru dacă n-am avut, că e făcătură, să le crească lor audienţa, ca şi cum ar mai fi avut nevoie, ori poate nu ştiau cât sunt de iubiţi?
Totuşi ispitit de autograf… cartea, desigur, o aveam deja.
I-am trimis, aşadar, o spată de miel umplută pe pat de leurdă cu pază de sarmale, puricei mocăneşti à la nea Bazile Baciu, o pască şi bulgări de pământ.
O vreme - cu nori grei deasupra familiei - nu m-a mai tras inima la bucate.
Până într-o zi când, abia intrat pe uşă la o bună prietenă, gurmandă înrăită şi mereu în căutare de noi reţete, mă trezesc luat în tăbârcă:
- Mai adineauri Radu Anton Roman te-a pomenit pe post, să-l cauţi, eşti primul lor câştigător. Ce reţete le-ai trimis?
Am mai apucat să-l văd pe Radu anunţând tema următoare a concursului.
Mai întâi n-am crezut. Cum să anunţe pe post fără să mă prevină pe email? Sau poate s-a înţeles cu nevasta-mea, aha! de asta m-a chemat prietenuţa tocmai în timpul emisiunii! Farsori toţi trei! De asta insista ea să sun acasă după confirmare. Aşa deci? Bineee, să-şi facă singure şi masa de Florii şi peştele pentru care am pierdut emisiunea, îmi pocneau urechile de draci.
- Hoo! Mă, nu fi turc!? Aşa fu! crezi ce vrei şi marş la bucătărie... merge o ţuică de pornire?
A trecut o vreme de repetate confirmări, dar tot nu m-am lăsat convins de tot, până când a sunat telefonul.
- Bună ziua, prietene - am auzit vocea ştiută.
- Am onoarea, domnule Radu Anton, am îngăimat şi-am amuţit, că mi-au pornit dintr-o dată şi insulina şi adrenalina, probabil în sens invers; le-am simţit ciocnindu-se pe drum, a trebuit să mă proptească nevasta.
- Ba nu, prietene, noi suntem onoraţi să vă cunoaştem. Preocupările dumneavoastră vă recomandă. Trebuie neapărat să ne vedem. Când veniţi la Bucureşti?
Sigur, de ce nu, prieteni, de la egal la egal, mă şi vedeam la taifas cu el, cu Păstorel, cu Kogălniceanu, cu Negruzzi… dacă măcar o dată în viaţă v-a amorţit putirinţa mirării mă veţi înţelege, dacă nu, nu.
Aşa am ajuns în legătură cu Radu..
Prima vizită
Mai era o lună până la întâlnire, timp destul să-mi fac fel de fel de scenarii şi să cred în ele… sau să nu mai cred, după ce le discutam în doi sau poate trei, dacă-l socotesc şi pe Busu, cel mai jos de care nu se putea pica era aşa: studiou mic, un car, intru, îmi dau cartea, brânci afară din cadru, la revedere, următorul.
A venit şi ziua cea mare. Am sunat, mi-a răspuns jovial, recunoscându-mă înainte să mă prezint. Sunt persoane importante, chiar foşti colegi, cu care dau nas in nas, dăm mâna şi-aud că-ntreabă totuşi de unde ne cunoaştem? - iată diferenţa specifică, de clasă şi de rasă.
Eram la Bucureşti cu un stand la Romexpo. Imediat m-au mirosit colegii, mai ales madam Păstură (de la păstura meliferă, invenţia ei), atunci şi acolo au început întrebările şi trasul de bumbii de la tunică: nu, oameni buni, n-am fost colegi de grădiniţă, i-am scris trei reţete, i-au plăcut şi mai vrea, i le dau mâine la plic, poate punem de vreuna la oală.
A doua zi, cam sifonat şi şifonat, ieşit din insomnie ca din crâşma de cartier, de bântuit de frământări ce eram, m-am învârtit printre standuri până să se facă ora, minus minutele cronometrate ale drumului până la locul cu pricina. Evident, era deja acolo, până la sfârşit şi probabil cu toată lumea era mereu un pas înainte, cât să-ţi iasă în întâmpinare.
- Aici! N-am găsit alt loc de parcare, mai e şi-un poliţai postat în intersecţie.
Am făcut stânga-mprejur. Marele RAR, la propriu şi la figurat, înainta lent, sprijinit în baston, Sf. Mitică blajinul blajinilor şi mama mamuţilor mahmuri.
- Bine ai venit prietene, mă bucur să vă cunosc.
Începeam să cred în ceea ce putea fi o pro-ficţiune, lunecam rapid dincolo de sticlă, ca Alice prin vizuina iepurelui drept în ţara minunilor. Până am ajuns la iubita lui Mercedes de teren îmi povestea despre noua ediţie în limba română a cărţii de bucate şi despre La savoureuse Roumanie, care-şi aştepta la Paris lansarea.
Stam la dreapta lui, în maşină şi tot nu-mi venea să cred. Prezenţa lui mă neliniştea şi-mi furniza şi energia necesară trăirii acelei nelinişti. Intrasem într-o relaţie Maestru-discipol.
- Prietene, trebuie să scrii o carte despre ciobănia dumitale cea gustoasă, e păcat să nu rămână şi urmaşilor urmaşilor noştri. Chiar, nu te-ai gândit niciodată?..
I-am spus că eu nu scriu, dar i le pun pe toate la dispoziţie. Nu, să le scriu eu, el îmi scrie prefaţa, ce strică să-ncerci? Mai jos de gheaţă nu pică nimeni, cât de greu poate fi? Să scriu cum am sta de vorbă, cum i le-aş dicta la telefon, să le facă pentru prieteni. Termen de predare, Sfintele Paşti.
- Nu, domnule Radu, chiar nu pot.
- Nu poţi pentru mine, ai să poţi pentru nepoţi! Ai? Şi eu, să ne trăiască şi să pape româneşte, aşa merge?
De câte ori putem să-i zic nu? am zis da, cum altfel… şi-am ajuns.
Ne-a întâmpinat o dihanie de lup care mi-a dat totuşi undă verde, aveam voie să-i spun o poveste, nu şi să-l ating.
Am intrat în holul sobru, cu sobă de teracotă galbenă arhiştiută într-un colţ. Sobru şi stoic, precum ardeleanul de lângă mine, trecut prin ciur şi prin dârmon fără a se plânge.
Ne-a întâmpinat preabuna doamnă Roman, i-am fost prezentat şi dintre cele cu care ne îmbia a trebuit să zic ceai, să mă dreg, cumva, pentru ceea ce avea să urmeze. Radu s-a aşezat în fotoliul de lângă sobă cu piciorul stâng ridicat pe mâner, eu pe canapeaua de vis-à-vis, au venit ceaiurile şi-a început o nouă rundă de convorbiri culinare.

Ascultând reţeta babicului
- De ce sunt aşa deosebiţi cârnaţii de Pleşcoi, din ce sunt făcuţi şi care e reţeţa, mai întrebase şi pe alţii, nimeni nu ştia.
-Păi, pe lângă faptul că n-au usturoi în ei, cum au toţi cârnaţii, restul e taină mare şi aşa trebuie să rămână, am zis nevenindu-mi să cred că am atâta curaj, gustând, ca să trag de timp minunatul ceai al doamnei Roman. Cârnaţii de Pleşcoi de pe piaţă sunt făcătură, atâta asemănare doar că-s subţiri, în maţ de oaie, lăţiţi şi uscaţi, dacă sunt şi aşa, altfel toate-s după mintea proprietarului carmangeriei… iar din Buzău au luat-o aşa la vale în toate direcţiile. Adevărata reţetă se transmite din tată în fiu şi la alţii nu se spune. Chiar şi pe vremea ailaltă, pleşcoienii, cu voia tacită a organelor, făceau renumiţii cârnaţi, că se găseau oi şi capre din belşug pe văi… acum, însă, poţi să numeri pe degete pe cei care-i mai fac.
- Cum fac rost de ingrediente vă chem aici să facem cârnaţi şi babic de Buzau, m-a crezut el repede ştiutor de taine ale cârnaţilor, făcându-se că n-a auzit că n-am dezlegare, aşteptându-se, iar, să zic da, mai din prima, mai din a doua lui încercare.
Am zis din prima… da, dar, dar nu acum, mai la toamnă, în octombrie şi-n prima jumătate a lui noiembrie se fac, din pulpă de oaie şi de capră, iar babicul tot în noiembrie, după Sf. Mihail şi Gavril până în decembrie la Crăciun, când vine frigul şi nu mai urcă termometrele peste 8-10 grade.
- Îi facem împreună, dar m-am jurat bunului meu să nu dau reţeta nimănui. O să ne ia două-trei zile,iar la babic neapărat trei zile. Aici e dichisul, carnea trebuie să stea la macerat.
- Atunci să-nţeleg că babicul pot să-l ştiu şi eu? m-a întrebat privindu-mă ironic pe sub ochelarii de soare pe care nu-i dădea mai niciodată jos de pe nas.
-Babicul da, cârnaţii nu… fiindcă încă mă mai mustră inima pentru cum a ajuns la mine, pe furate.
- Pe furate!
- Să zicem prin spionaj economic, în timp ce-i pregăteam împreună cu bunicul. Când şi-a dat seama că am băgat tot la cutiuţă m-a pus să jur că nu mai spun nimănui.
- Interesantă poveste, acum chiar m-ai făcut curios, o să mi-o spui odată, da?
- Da, Măria Ta, cum alta? Haideţi, mai curând să vă spun reţeta babicului.
Numai ochi şi urechi, s-a culcuşit mai bine în fotoliu, o dată nu m-a întrerupt până nu am încheiat eu, dar îi auzeam - cum le-aş fi văzut - rotiţele memoriei stocând, stocând…
- Facem o emisiune în comunitatea de sârbi a babicului?
- Desigur, de ce nu? Altfel nu se poate şi am o multime de prieteni care ar fi încântaţi să vă spună şi chiar să vă facă reţeta. Cu cârnaţii e o problemă, că nu acceptă străini cînd fac, darăminte să fie filmaţi.
- Dar, s-a-ntors el la babic, trebuie să fie şi acolo vreo taină mare.
- Cum să nu fie? am început eu să turui. Nu se pune carne de oaie sau de cal, cum fac unii, de vită cât şi de porc, numai atâta, pulpă se degresată, iar boiaua dulce e din ardei roşii, capia… şi iute din ardei iuti care se pun la uscat cu vrej cu tot in podul casei imediat după Sf. Maria Mare şi se macină pulbere cu seminţe cu tot când sunt uscaţi de se sparg între degete… Cine-l vrea mai moale pune bulion de ardei, sare, alte condimente nu.
Când începeau să curgă tainele, mai repede uita să respire decât să nu înregistreze şi ultimul mărunţiş, o virgulă nu i-ar fi scăpat dacă ar fi vrut să transcrie din memoria lui de elefant. De fapt nu sunt sigur că n-a şi făcut-o, transcrierea, deşi i-am promis solemn că-i scriu pe mail tot, cu toate virgulele şi parantezele care-mi mai trec prin minte.
- Batem palma, la toamna facem babic. Mai întâi trimite-mi reţeta…
I-am trimis cele promise.
Apoi ne-am planificat întâlnirea în toamnă, la facere de cârnaţi şi babic.


Cu R.A.Roman la Chiojdu…
Am ajuns - împreună cu taraful ansamblului ”Plaiurile Mioriţei” - o jumătate de oră mai repede de ora promisă, la locul întâlnirii, primăria Chiojdu, dar deja se adunase o mulţime de lume acolo, în aşteptare.
Ne-au întâmpinat la microbuz, voioase, doamna Stănescu şi fetele în costume populare, puişorii ei din grupul etno… şi repede a urmat interpelarea: ”Da’ domnu’ Radu nu vine?” În zi de vineri o masă de oameni îmbrăcaţi de sărbătoare îşi puseseră treburile-n cui să-l întâmpine pe regele bucătarilor.
Vine domnul Radu, vine şi el, răbdare, e lung drumul de la Bucureşti.
În timp de vorbeam cu doamna Stănescu s-a apropiat de mine un bătrân:
- Mi-o făcu-şi, coane, eu îţi dau reţeta de buruieni coapte şi mata îmi faci baba artistă! Ce mă fac dacă mi-o fură Bucureştiul, îmi caut alta?
L-am recunoscut imediat pe bătrânul cu reţeta, ne abordase în timpul prospecţiunii pentru filmări. Ne-am strâns mâinile în timp ce mă iscodea neîncrezător:
- Chiar vine şi domnul Radu, în văgăuna asta?
- De ce să nu vină, nene, şi apoi Chiojdul nu-i o văgăună…
În sfârşi apare un microbuzul cu aparatura şi recuzita, şoferul ne asigură că în spate vin şi Radu şi restul echipei.
Înte timp apare şi gazda echipei şi filmărilor, blajinul Tata Lice, care observă:
- Nu prea văd cum trecem podul cu microbuzul ăsta
supraînălţat
Propune să-şi aducă propriul ARO cu care să trecem aparatura peste râu cu el şi pleacă imediat după el… întrebările curgând pe lângă noi, cine să ştie tot poate lumea întreba?
Apare şi Toyota 4x4, cu Radu, urmat la o vreme de microbuzul albastru cu echipa. Radu coboară maiestuos şi vine, sprijinindu-se în baston, către grupul nostru gesticulând a neputinţă:
- Scuze, dar am greşit drumul, aproape am ajuns la Nehoiu!
Repede i s-au strâns sătenii puhoi în jur că abia mi-am mai croit vad: să-l vadă de aproape, să-l pipăie, se convingă că e real. O bătrână l-a apucat de mână. Radu s-a oprit şi apucând-o de umeri şi aplecându-se spre ea i s-a adresat cu o blândeţe în glas de parcă ar fi cunoscut-o de când e lumea:
-Bine te-am găsit, mamă!Cum o mai duci?
Surprinsă, bătrâna s-a pierdut cu firea şi repeta într-una, ca năucă: ”Domnu’ Radu, domnu’ Radu, să-ţi dea Dumnezeu sănătate că ai venit şi la noi”.
Atunci Radu a sărutat-o pe obraz şi bătrânei i-au dat lacrimile (în clipa asta nici eu nu mai văd bine tastatura) şi sfioasă şi le-a şters cu colţul baticului.
A început să bureze mocăneşte. Radu, puţin impacientat privind spre nori, îndemnă echipa să grăbească pregătirile de filmare. O parte din recuzită trebuia trecută pe puntea pietonală şi toţi cei prezenţi au sărit în ajutor.
Am preluat eu ARO-ul după transbordarea aparaturii de filmare şi a grupului electrogen, iar Tata Lice a plecat cu Radu şi Busu, să le arate pensiunea şi să fixeze locurile de filmare.
Ploaia s-a înteţit iar eu am răcit cobză şi am fost nevoit să renunţ la o prezentare, pe care a făcut-o Tata Lice, disperat că nu va reuşi.
Interesantă metamorfoza acestui ardelean. Din comandant de aeronavă, pe curse Tarom internaţionale, pensionar unde? - în regat, taman la Chiojdu.
-Cum aţi ajuns pe aceste meleaguri?
-Cu maşina.
Răspunde zâmbind larg, bonom, adăugând:
- Nişte prieteni de prin părţile locului ne-au invitat să facem revelionul aici şi mi-a plăcu tare mult zona. Cum am ieşit la pensie am dat fuguţa încoa’ şi am cumpărat căsuţa asta. Bineînţeles că nu arăta aşa. Am pus osul la treaba, ajutat si de muierea mea, pensionată şi ea între timp. Am dat faţă casei şi am mobilat-o în specificul zonei. Apoi am dotat bucătăria şi am făcut ţuica asta… cu nimic mai prejos decât pălinca. Ia gustaţi! Noroc!”
Nu a fost nevoie să zică de două ori, parfumul de sâmbure striga încă mai tare.
Pe Radu l-au fermecat imediat gazdele şi priveliştea. Cu toate că ploua mărunt au decis sa filmeze partea etno, de fapt neavând încotro, că grupul urma să plece la ”Festivalul salcâmului”. Busu i-a instruit rapid, când şi cum să intre şi iasă din cadru, lucruri din acestea. Radu îl seconda, dându-şi şi el cu părerea asupra anumitor secvenţe.
Radu era tot mereu în priză şi participa emoţional la fiecare scenă.
A început filmarea cu grupul etno de bărbaţi de la Pogoanele, care, intrându-şi “în mână”, după ce le-a trecut emoţia întâlnirii cu Gigantul, cântau şi jucau dumnezeieşte, zis-a Radu şi, furat de ritmul cantecelor si dansului, s-a ridicat din jilţ,, dirijând şi jucând cu o vioiciune de care nu-l credeai în stare. Când Busu s-a declarat mulţumit de prestaţie şi artiştii s-au retras, Radu i-a invitat la taifas, ţinând neapărat să-i cunoască pe fiecare în parte.

Radu ţinând hangul… Împreună cu grupul folcloric de barbaţi de la Padina

Între ei, viceprimarul comunei şi directorul şcolii! Radu i-a copleşit cu întrebări: cum de se mai păstrează tradiţiile, pe care el le bănuia pierdute… şi în ce relaţii sunt rapsozii buzoieni cu “inegalabilui maestro Beno” (deputatul Benone Sinulescu):
- Cu Beno?.. gest de lehamite din mână: prăpastie de netrecut. Numai pentru el şi interesele lui. Odată nea purtat la Bucureşti , la un post tv la o emisiune de a lui, am aşteptatîn culise o zi, s-au terminat filmările şi nici nu s-a catadisit să ne adreseze o vorbuliţă.
Radu credea că acolo, ca şi în multe alte zone, s-a petrecut trecerea în anonimat a rapsozilor, doar în Ardeal astfel de zone fiind puţine şi limitate. De aceea a filmat atât de mult în Maramureş, unde tradiţia s-a păstrat nealterată şi kitch-ul nu şi-a vârât coada.
-Iaca, nu mi se confirmă teoria, a adăugat surprins plăcut, argument în favoarea filmărilor din octombrie-noiembrie, dedicate babicului, cârnaţilor şi pastramei de Pleşcoi…
Spre seară mi se schimbase vocea, răceala îşi arăta colţii, abia putem vorbi.
-Ce faci, omule? să nu zici că ai răcit că … te omor! .
Sarcina să fiu repus pe picioare a picat pe Doina, soţia lui Tata Lice. Sărmana a dat neputincioasă din umeri şi şi-a chemat în ajutor jumătatea, care a pus pe plită ţuică mortală de Chiojdu, producţie proprie, cu buruieni. Când a dat în foc a turnat licoarea fierbinte într-o bărdăcuţă de ceramică şi…
- … dă-i pe gât, fără fiţe… trage aburul ăsta pe nas şi pe guşă… Las’ că ai pielea toval, bărbate, nu se jupoaie.
Radu mă îndemna şi el, iar soţia râdea ştiind ce va urma.
- Ptiu, frige! şi am tuşit după prima gură de să-mi sară şi inima din piept. A doua zi am trebuia, neapărat să fiu pus pe picioare.
După o oră, într-o pauză de schimbarea decorului, Radu a veni în iatacul - infirmerie ad-hoc, unde fierbeam între pleduri, după hapuri… să vadă cum progresez.
- Să nu-mi umbli cu fiţe şi să mă laşi baltă… cum de nu te-ai îmbrăcat bine?
Mă dojenea cum s-ar fi crezut pe sine vinovat şi vorbele lui îmi dădeau puteri…
- Mâine-s ca nou, o să vezi, mi-a făcut Raluca frecţie şi… gata, trece!
- Draga de ea, şi Radu o luă de umeri s-o îmbrăţişeze. Să ai grijă de bunicu!
Raluca nu se dezlipea de Radu. Sta pe genunchii lui în scurtele lui pauze dintre filmări şi-i asculta poveştile. Pe Busu, în schimb, îl rânduia la plimbare cu avionul, iar lângă tânăra si simpatica scenografă a echipei şi-a descoperit o noua vocaţie, desenul.
Radu nu scăpa nici cel mai mic amănunt, poate pentru unii nesemnificativ. Dimineaţa, filmările începând mai târziu, am dat fuguţa până la nea Gheorghe Stanciu. L-am găsit întins cât era patul, cu “bubă rea la burtă fără leac” şi ne-am trezit lăcrimând amândoi pe umărul celuilalt. La sosire în “bază” i-am povestind lui Radu pe unde am hălăduit aşa matinal şi momentul emoţional petrecut. Prea îi povestisem de baciul Gheorghe Stanciu să nu-l fi cunoscut. Nu mare mi-a fost mirarea când în timp ce degusta plăcinta mocănească, reţetă aflată de la nea Stanciu, s-a întors spre cameră zicând:
- Mulţumim baciului Gheorghe Stanciu, localnic al Chiojdului, pentru această delicatesă ciobănească şi-i urăm multă sănătate şi viaţă lungă…
Mai apoi am aflat că bietul om n-a apucat să vadă emisiunea…

Prezentarea plăcintei mocăneşti

SCURT TRATAT CONNAISSEUR A LA RARoman

Cu Radu puteai aborda orice subiect că nu te plictiseai, dar mai ales că aveai ce învăţa. Ştia să asculte, dar nu te săturai ascultându-l, mai ales că umorul nu-l părăsea niciodată. Aşa petreceam ore, când timpul i-o permitea. Trebuia scânteia, restul venea de la sine.
În timp ce savura o îmbucătură de cârnat de Pleşcoi, dirijând o orchestra virtuală cu restul ţinându-l ca pe o baghetă am zis:
- Ei, un vin ar fi mers…
- Mîîîda. Unul roşu consistent.
- Am sesizat că despre vin vorbeşti ca despre o fiinţă, despre o dragoste, îmbrăcându-o în metafore şi poezie.
- Nu-i chiar aşa. Toate ce ţi se pare că-l “îmbrac în metafore” este poezia, într-adevăr, a vinului de la cunoscători citire şi nu eu sunt autorul. Vinul, de când e lumea, în primul rând a fost, în afară de motiv de veselie şi bucurie, medicament şi aliment, băut, bineînţeles, cu măsură.Apoi marii poeţi, de când e lumea şi pământul, le-a plăcut vinul, e drept şi femeile, că altfel nu are farmec şi de aceea l-au cântat alături de femeia dragă. De aici “poezia” lui cu metafore cum spui tu. Vinul se evidenţiază prin adjective ca generos, viguros, armonios, elegant, fructos, consistent, catifelat, vioi, matur, echilibrat, plin, original atunci când nu are vicii: casat, gust de doagă sau mucegai, dur, degradat, oţeţit.
Culoarea şi cristalizarea-limpezirea sunt calităţi ce-l face mai întâi atractiv. În funcţie de aceasta e bine să se folosească şi o anume sursă: lumânare, bec, lumina zilei. Vinurile roşii este bine să fie privite la lumânare pentru a distinge cristalizarea, cele albe la lumina zilei sau bec mat, nu neon.
Nuanţele la cele albe sunt de la alb-pai, alb-verzui-galben-auriu, galben-verzui, galben portocaliu. Cele roşii de la rubiniu, rubiniu închis, roşu, roşu cărămiziu cu nuanţele aprins, clar, intens, strălucitor, viu. Defectele pot fi: întunecat, ofilit, pământui, stins. În funcţie de cristalizare un vin este tulbure, foarte tulbure, opalescent, limpede, foarte limpede sau limpede cu luciu..
Vinozitatea se apreciază prin termeni ca: viu, alcoolic, cu nerv, vinos, ameţitor, expresiv, plat, moale, slab vinos.
Îşi are şi fineţea lui: fin, plăcut, delicat, nobil, îmbietor, catifelat, distins, sobru, grav, echilibrat, ferm, suav, savuros, comun, astringent, crud, grosolan.
O calitate indispensabilă este buchetul: fin, natural, parfumat, plăcut, deosebit de plăcut, buchet de vin învechit, buchetat, trezit, îmbătrânit, neplăcut, răsuflat, alterat.
Conţinutul in alcool dă personalitate vinurilor în: slabe, uşoare, tari, aspre, arzătoare.
Să nu uităm că în funcţie de conţinutul în zahăr vinurile sunt: dur , amar, acru, aspru, seci, demiseci, dulceag, demidulce, dulce de desert, licoros. Dulceaţa lui poate fi plăcuta, neplăcuta, excesivă, respingătoare.
În sfârşit să nu uităm gustul, care este unul dintre cele mai importante criterii de apreciere ale vinurilor: agreabile, puţin agreabile, echilibrate, cu personalitate, bine alcătuite, vinuri armonice, puţin armonice, dizarmonice, neplăcute.
Toate aceste nu sunt invenţiile mele, aşa cum dai să se înţeleagă, sunt termeni care de la Cn n a i s s e u r în coace sunt folosiţi de toţi specialiştii. Pune mâna şi învaţă toate astea, dar nu fără o practică alături de un cunoscător măcar, că aici nu poţi fi autodidact.
- Deci, să înţeleg că ai degustat ceva butoaie până ai devenit specialist, insinuez aşteptând replica …
- Nu butoaie trebuie să “deguşti”, ci să savurezi aşa, câte o guriţă. Apropo, în ce pahar bei vinul?
- Ce-i la îndemână…
- Prietene, asta-i o mare greşeală. Vinul, ca şi coniacul, se bea numai în pahare transparente, cu picior, bârdăhănoase la mijloc şi strâmte la gură. În ele nu se pune decât o treime ca să poţi plimbă vinul în voie să-şi dea parfumul cât să îţi gâdile plăcut “tromba”. Am fost la mese simandicoase unde gazda punea pe masă pahare din cristale, super scumpe, de diverse culori cu tot felul de ornamente şi fără picior. Strigător la cer, se vedea că masa a fost orânduită de o femeie, care mai pune şi un vin după gustul ei şi nu potrivit mâncării. Iar găzdoiul toarnă cu generozitate de îţi umple paharul de revarsă. Franţuzul nu suportă o asemenea ofensă şi a doua oară nu-ţi mai calcă pragul.
- De acord, dar de ce neapărat din pahare incolore. Bunicul meu spunea ca ulcica este cea care nu strică gustul şi aroma vinului.
- Asta e adevărat, că ,spre exemplu, cronicile spun, voievodul Dabija nu bea vinul decât din ulcele de lut ars şi nu potire de aur sau argint.
- Chestia cu asortarea la mâncare o înţeleg, numai că nu înţeleg de ce vinul servit trebuie să fie destupat cu un anume timp înainte. Bunicul niciodată nu lăsa vinul descoperit că “se trezeşte” spunea el.
- Franţujii au inventat chiar şi o cană specială, spun ei, pentru aerisire şi decantare. Să-i credem, că nu degeaba sunt cei mai mari consumatori de vinuri E din sticlă incoloră, nu neapărat din cristal, are fundul îngust şi gura foarte largă. Vinul trebuie aerisit cu o jumătate de oră înainte de servire, mai ales vinurile roşii.
- Bun. La început turnăm musafirului în pahar doar o treime ca să-l guste, să-l savureze, apoi putem turna paharul plin şi chiar şpriţ.
- Un alt sacrilegiu adus bunului şi nevinovatului vin. Dacă îţi e să bei apă de ce nu o bei separat? Aici e chichiţa. ”Consumatorii”, reţine ghilimelele, beau vin, băutorii şi vin şi apă, sunt o naţie imprevizibilă, iar beţivii şpriţ…
- Am înţeles…
-Şi nu uita: Vinul e mirele, mireasa e mâncarea. Între ambele trebuie sã existe potrivire de caracter, altfel divorţul e inevitabil.
Scurt şi cuprinzător. Şi de acum în colo voi fi “consumator”, cu toate că nu-mi plăcea şi nu mi-a plăcut de fel şpriţul…


CU RADU LA VARLAAM

Amintiri

Varlaam, sătuc cu rezonanţă călugărească, pripăşit la răscrucea Bâscelor, unde liniştea este tulburată doar de clocotul nervos al apei, trilul păsărelelor şi a rare ori de uruitul monştrilor ce trec cu lemne-n cârcă lăsând în urmă nori de colb şi parfum de motorină arsă. Fascinat de Luna ce apărea maiestuoasă pe coama muntelui, Radu sta în pridvorul pensiunii învăluit în cine ştie ce vise. M-am alăturat încet cu teama să nu-i tulbur visarea. Fără băgare de seama a început să îmi vorbească de frumuseţea naturii sălbatice recunoscând în el poetul, care a pus condeiul jos de un timp regretând trecerea nemiloasă a timpului.
- Am să mă apuc să scriu iar poezie. Uite câte frumuseţi, încă nedescoperite, te îmbie la visare şi vers.
Îmi vorbi apoi despre Ohaba, dragostea lui eternă. Această minumată dragoste care îi umple inima… şi pe care nu a cântat-o pe cât trebuie. Regreta că o părăsise, o neglijase în ultimul timp. Pe cât era de mare acum era mic, un copil care plânge după mamă.
- Nu v-aţi mai întâlnit de mult? arunc năroada întrebare.
Se întoarse lent către mine, ca şi când ar fi văzut o stafie şi zâmbind ironic, abia perceput, mi-o aruncă:
- Stai liniştit, nu-i o femeie… E drept că mulţi mă întreabă cine-i, cum am cunoscut-o, iar eu le spun că de când am deschis ochii am văzut chipul mamei şi apoi pe Ohaba. Ohaba, dragostea mea. Ştii ceva, îmi place să-i ţin în şah şi greu dezvălui adevărul. Toţi, fie bărbaţi, fie femei, una bună, cine-i gagica. Eu le-o descriu de-i fac să crape rânza-n ei de invidie. Asta-i stirpea umană…
Încet, încet îmi vorbi despre lume şi răutăţile ei. Eu care credeam că despre unul ca el nu se poate spune decât lucruri faine, el îmi descoperi faţa hâdă a celor ce ne înconjoară. E drept, simţisem şi eu aceasta pe pielea mea, dar nu credeam că şi la această înălţime se poartă. Obida îl măcina, dar destăinuindu-se se răcori.
- Mulţi presupun, ca şi mine de fapt, că eşti un mâncău şi un băutor după cum araţi. Am văzut că în farfurie îţi rămâne mâncarea pe jumate nemâncată. Iar paharul abia îl săruţi, încerc să schimb vorba, venind la ale noastre cele comune.
- Aşa-i, dar cu ce chinuri. Am slăbit în ultimele luni treizeci de kilograme cu fructe şi iaurt dietetic. Dragă, nimic nu-i mai chinuitor decât foamea. De aceea înfometatul este uşor de manipulat, ce vezi că se întâmplă acum, când … Foamea şi frica paralizează. Aşa a fost pe cele dispărute timpuri… Dar să nu intrăm în politică… îmi displace subiectul. Ai scris vreodată un vers? mă chestionă fără preaviz.
- Da, prin liceu aşa mai mult catrene şi epigrame, pentru care era să fiu eliminat.
- Nu zău,… cum aşa?
- Un bun prieten iubea nespus o colegă, Laura, care era nu prea urâtă, cam grasă, şi plină de ifose, ca fată de profesor. Cu cât el era mai topit după ea cu atât ea se da în bărci şi atunci, revoltat, am scris:
Te crezi un papă
Ţinând în mână Bula.
Eşti o biata fată
Visând …pendula
Chicoti pe înfundate şi mă linişti:
- Nu eşti singurul. Şi eu era s-o păţesc la fel ca tine, numai că cea pentru care am scris o parodie era chiar gagica mea, care neînţelegând mesajul m-a turnat şi…
Îmi vorbi apoi de perioada de liceu, de primele ascensiuni pe Făgăraş. Ochii îi scânteiau şi se vedea că retrăia acele momente. Totul prindea contur şi viaţă. Şi o pietricică avea istoria şi viaţa ei. Radu întinerise, era sprinţar si vioi ca un adolescent. Îl vedeam aievea cu rucsacul în spate, pioletul în mână, coarda la şold şi pălărioara de pânză împodobită cu insigne şi pene, altfel drumeţul nu-i drumeţ. Îl vedeam mergând voiniceşte pe cărăruie, fluierând triluri mai ceva ca paserile cerului, el un munte de om pe un munte de munte.
Liniştea nopţii fu curmată de cântul cam hodorogit al unui cocoş somnoros, urmat, unul câte unul de alţii. Instinctiv privirăm ceasurile de pe mobile.
- Ptiuuu, cum trece vremea? Iaca acum dă în zori de zi. Hai să ne punem puţin capul-n pernă, că ne-o fi.
Ne-am urat noapte buna, mai bine zis dimineaţă bună şi am plecat spre paturile noastre.


CU RADU ANTON RORMAN LA VARLAAM

Noaptea cea de …taifas

Pe la zece au început filmările. Raluca m-a sculat: “Hai tataie, că nenea Radu te aşteaptă…” Am sărit ca ars, m-am ferchezuit şi am coborât. Toţi roboteau. Radu îmi făcu semn de salut, stând pe o buturugă.
- ‘neaţa! Ai dormit bine?
- ‘neaţa tuturor! Răspunsul veni aproape în cor. Ca un pruncuşor, legănat de vise…
Îmi spuse apoi care este programul, pe ore, dovedindu-şi iar meticulozitatea.
Mi-am pregătit totul, ajutat de Liliana, indispensabila bucătăreasă a echipei, aşteptând cuminte, în foişor, semnul de intrare în acţiune. Pe timpul filmării stam la monitoare şi urmăream cu atenţie. Rareori se trăgea o dublă. Totul mergea strună, după ce mai întâi se stabilea fiecare amănunt. În pauze, ca de obicei, Radu strecura şi câte o glumă, la care Busu şi restul echipei îi ţineau hangul, comentând câte un moment hazliu… De multe ori echipa făcea câte o glumiţă pe seama lui, fără să-l deranjeze.
La un moment dat vine către mine şi mă roagă sa merg la căsuţa unde s-au depozitate ceea ce se gătise şi se filmase:
-Te rog să tai prăjiturile, aşa, frumos, şi pune-le pe o tavă.
M-am executat. Când am ieşit Radu aştepta afară.
- Las’ că servesc eu, mulţumesc…
A luat tava şi a trecut pe la fiecare, invitându-i să ia câte una, numai Ralucăi servindu-i mai multe. Cu cele rămase, s-a tras după colţ şi a început să mănânce cu poftă. Nu mai ştiu cine a prins figura numai că l-au pus pe Dan să filmez, spre hazul tuturor.
Mi-a reamintit expresia lui cu foamea… N-a mai rezistat. De fapt la despărţire mi-a reproşat că se chinuise să dea jos în luni de zile şi cu filmările şi bunătăţile prezentate a pus la loc în astea patru zile…
Seara, după ce s-a lăsat întunericul, s-au adunat în jurul mesei. Mi-am reamintit pasajele din cartea lui dedicată călătoriei în Deltă cu JVC, pe care echipa îl poreclise Paşa. Radu domina asistenţa, ca un paşă, jovial, pus pe glume, un patriarh blând şi grijuliu şi nu izolat in cine ştie ce sfere înalte. Masa se termina pe la ora unsprezece când, pe rând, o tuleau spre culcuşuri.
Am rămas amândoi, eu cu farfuria goală şi vreo trei sticle de bere aşijderea, Radu cu jumate din friptură neatinsă şi paharul de vin alb doar gustat.
- Nu-ţi place friptura… îngăimai eu mai mult ca pentru mine, văzând că în tot cursul zilei, cu excepţia prăjiturilor, nu gustase mai nimic
- Vegetarianul din mine urlă, cea mai buna legumă e friptura de porc. La viaţa mea am mâncat carne de trei ori pe zi şi de două ori pe noapte… De-aia o trag acum…
Cred că vreo oră şi mai bine mi-a vorbit despre mâncare, rolul ei, şi mai ales că după felul de mâncare poţi cunoaşte un popor, o comunitate. Mâncarea nu-i doar pentru a întreţine viaţa, este şi o chestiune de spirit. Argumentele curgeau uşor recunoscând pasaje din cartea lui. Îmi mai vorbise cândva şi acum mă convinsese că avea o memorie colosală, vorba lui, de elefant.
Am adus vorba despre călătoria lui cu JVC in Deltă. I-am atins coarda sensibilă… A doua lui dragoste neostoită era Delta. M-a plimbat prin ea descriindu-mi locuri şi oameni de parcă îi vedeam aievea pe un ecran. Radu a întinerit cu zeci de ani. Vorbea şi gesticula. Dialoga cu el dar şi cu amintirile lui. Vechile trăiri îl acaparaseră. Uşor, uşor nemulţumit de ce se întâmplă acum cu Delta, o revoltă mocnită puse stăpânire pe el. Ce a stricat Ceausescu, dar ce distrugeri se fac însă acum. Acum îmi dau seama de ce cele mai reuşite şi savuroase emisiuni sunt cele din şi despre Deltă, această “avuţie universală” cum spunea el, “pe care profitorii politici o vor distruge în goana lor de înavuţire”.
Trist, a schimbat subiectul revenind la JVC. Mi-a venit o idee neinspirată:
- Paşa, aşa cum tu îi spui, era totuşi un mic dictator căruia îi plăcea să fie adulat. Dovadă desele tale descrieri ale momentelor interminabile de foto şi filmare personală.
- Aşa-i, dar in comportamentul cu noi, echipajul, era mai mult un părinte decât un dictator cu cultul personalităţii.
- Lăsându-se filmat şi fotografiat in orice situaţie, poate la budă nu se lăsa filmat, nu-i tot un cult al personalităţii?
- Nu el cerea acest lucru. Cei din jurul lor o făceau să-i intre în graţie. Chiar şi noră-sa sărea să-l fotografieze în orice împrejurare, ba chiar dându-i pe alţii la o parte.
- Şi asta nu-i rodul cultului personalităţii?
- Hai, nu te face că nu ştii despre ce-i vorba. Nu-i chiar aşa…
- De ce în echipă nu ai un fotograf, sau ţi-a fost frică să nu fii acuzat…
- Poate şi asta, dar pentru ce să cheltuiesc bani de-a-surda, că şi aşa bugetul este foarte mic…Prietene, îi vezi, la toţi le-am dat o pâine şi cu toate căse poarte curtenitori şi zâmbitori, toţi poate cu mici excepţii, m-ar săpa. Asta-i viaţa! Pe multi am ajutat şi mulţi dintre ei, după aşa zisa, hai să nu comentăm, au încercat să mă facă în tot felul, ba chiar şi securist, sau măcar turnător…
Sufletul îi era plin de obidă şi simţeam că am atins o coardă sensibilă. Încercam să fac ceva să trec peste acest moment. Aş fi vrut să mai beau o bere, dar uitându-mă la ceasul din perete m-am hotărât să n-o mai scol pe Camelia, barmaniţa. Radu a sesizat direcţia privirii.
- Măi să fie, ia hai la culcare, că acum ne prind zorile. Ţie-ţi convine că azi n-ai nici o treabă…

Cartea se livreaza direct de editura RALUCA la pretul de 9 lei taxele postale incluse
comenzi pe ra.libris@yahoo.com